Prof.dr. Eduard Pamfil

A trait intre anii 1912 – 1994.
A fost student al lui Henri Ey la Paris.
Profesor de psihiatrie.
Fost sef al disciplinei de psihiatrie din Timisoara intre anii 1950 si 1978, cu o pauza intre 1955 – 1961 cand a fost exilat pe Siret de regimul comunist.
A fost o personalitate ilustra, binecunoscuta in viata psihiatrica si cultural-muzicala romaneasca.
Clinica Psihiatrica Timisoara si Festivalul International “Eduard Pamfil” al Tinerilor Chitaristi poarta numele sau.

PROFESORUL EDUARD PAMFIL, CREATORUL PSIHIATRIEI ANTROPOLOGICE DIN ROMÂNIA

Intelectual de mare clasă, de orientare şi stil european, profesorul Eduard Pamfil a ctitorit psihiatria universitară timişoreană şi a creat psihiatria antropologică românească. Timp de multe decenii, Eduard Pamfil a fost personalitatea de prim rang a psihiatriei din ţara noastră, plasând Timişoara într-o nouă şi inedită orbită intelectual-spirituală.

Drumul existenţei doctorului Pamfil configurează interesante spirale. După tată, era originar din zona Odobeşti, dar implementat ferm în Clujul universitar, unde acesta era decan al Facultăţii de Farmacie. După mamă, provenea din Geneva, pe unde seniorul îşi făcuse studiile. Tinereţea medical-studenţească clujeană se rotunjeşte cu afirmarea neurologică bucureşteană în clinica profesorului Popescu-Siseşti, şi apoi prin două formări succesive la Paris: antebelic cu profesorul neurolog Lhermitte şi cu cel de psihiatrie Guiraud – somităţile mondiale ale specialităţilor respective, iar după cel de-al doilea Razboi Mondial la Spitalul Sainte Anne din Paris, această inimă pulsândă a psihiatriei franceze, alături de Henry Ey, personajul cel mai reprezentativ al psihiatriei franceze a acelori vremi şi, poate, ultimul psihopatolog sistematic al veacului al XX-lea. Spirala îşi continuă drumul şi tânărul Pamfil se întoarce în 1948 înBucureşti, împotriva sfaturilor colegilor francezi. După o şedere în capitală, la Ministerul Sănătăţii – alături de doamna dr. Bagdasar – soseşte la Timişoara, unde îşi începe afirmarea ca specialist, instituind şi înfiinţând practic disciplina de Psihiatrie a acestui nou Institut de Medicină şi, în ansamblu, declanşând dezvoltarea psihiatrică – ulterior eminentă în ţară – a Banatului. În 1955 ajunge pentru trei ani profesor la Cluj, apoi este eliminat pentru alţi trei ani din sistemul universitar în urma unui scandal, a unui proces şi a unei persecuţii politice, petrecând un timp în Bucovina şi în Siret,pentru ca, în sfârşit, să se reîntoarcă în Timişoara în 1963, rămânând aici profesor până la pensionarea sa din 1977 şi decesul său din 1993. Om de ştiinţă şi cultură eminent al urbei, simbol al unei psihiatrii antropologice, culturale, umaniste.

Eduard Pamfil, de pe când era student la Cluj, scria poezii şi cânta la chitară. Grupul său de colegi şi prieteni de pe atunci au devenit importanţi oameni de ştiinţă şi cultură. Opţiunea sa pentru psihiatrie nu a fost pentru o specialitate medicală oarecare, ci spre una strâns legată, prin natura sa, de antropologie şi cultură. Înainte de război funcţiona însă, încă, specialitatea de neuropsihiatrie. Academicianul Vlad Voiculescu, neurolog, îşi aminteşte:

„În 1938 profesorul N. Ionescu-Siseşti urmează profesorului G. Marinescu la conducerea Clinicii de Neurologie de la Spitalul Colentina. La ilustra echipă a lui Marinescu, State Drăgănescu, O. Sager, A. Kreindler, D. Grigorescu. Th. Homer, N. Vasilescu, I. Olteanu, profesorul Ionescu-Siseşti adaugă în 1940 doi asistenţi tineri: Eduard Pamfil şi subsemnatul.

Pamfil se întorsese de curând de la Paris, după un stagiu la Clinica profesorului J. Lhermitte. Aducea cu el ceva din atmosfera celebrei clinici pariziene: o semiologie neurologică rafinată, discuţie elegantă, diagnostice diferenţiale neaşteptate, interpretări fiziopatologice pline de imaginaţie.

La demonstraţiile sale, studenţii, atraşi ca de un magnet, erau fascinaţi de originalitatea stilului şi noutatea ideilor. Se adăugau comparaţii surprinzătoare, incursiuni în artă şi literatură, adesea, paradoxuri şocante, demolări de dogmesacrosante. Avea un spirit de frondă faţă de tot ce era opinie preconcepută, simplificare reducţionistă, ideaţie şablonizată.”

„Citea literatură cu pasiune şi, în perioada la care mă refer, cita frecvent din „Brave New World” a lui Huxley şi din „Ferma animalelor” a lui Orwell. L-am ascultat executând la Ateneul Român, împreună cu orchestra medicilor, cu ovirtuozitate de profesionist, un concert clasic pentru chitară şi orchestră.”

„Pamfil ar fi putut deveni un mare neurolog, dar în final s-a decis pentru psihiatrie. Şi astfel a fost în acord cu opinia lui Lhermitte care spunea că „nu există eroare mai detestabilă decât aceea de a separa disciplinele surori care sunt neurologia şi psihiatria”. Cele două surori şi l-au disputat pe Pamfil. A câştigat psihiatria…”

Eduard Pamfil a dominat psihiatria românească prin prestigiul său, prin realizările practice ce le-a inspirat, prin orientarea doctrinară antropologică pe care a impus-o într-o perioadă în care oficial domina pavlovismul.

Activitatea didactică iniţiată la Timişoara de prof. Eduard Pamfil a fost acompaniată şi de o amplă dezvoltare a psihiatriei în vestul ţării. Până la venirea domniei sale, în această parte a ţării exista doar secţia de psihiatrie a Spitalului Lugoj. Nici măcar Timişoara, al doilea oraş al României ca mărime, nu avea până atunci un staţionar de psihiatrie. În momentul  pensionării (anul 1977), prof. Eduard Pamfil a lăsat în Timiş cea mai amplă şi diferenţiată reţea de psihiatrie pe care o avea vreun judeţ al României, precum şi o mare densitate şi diversitate de centre psihiatrice în vestul ţării, toate gravitând în jurul Centrului Psihiatric Timişoara. Desigur, această dezvoltare a fost posibilă deoarece E. Pamfil a creat o Şcoală, a stimulat ideile şi iniţiativele valoroase ale elevilor săi.

Între 1956-1959 E. Pamfil a funcţionat ca profesor de psihiatrie la Cluj. Aici, a început seria unor cursuri celebre care atrăgeau – în buna tradiţie a marilor cursuri universitare europene – mulţi studenţi de la diferite facultăţi şi mulţi intelectuali. Într-o perioadă de  antiintelectualism manifest, prof. Pamfil a ţinut la Cluj cursuri de psihanaliză şi a încurajat pe cei ce îndrăzneau să se ocupe de cibernetică într-un sens larg, cu rezonanţe medicale şi antropologice.Acad. prof. dr. C. Bălăceanu-Slolnici îşi aminteşte:

„Eram la începutul anilor ’50 şi mă luptam să prezint perspectiva cibernetică în ştiinţele creierului. În timp ce marii pontifi ai neurologiei şi psihiatriei din Bucureşti aveau o inerţie inexplicabilă în a accepta un model nou, care răsturna toate paradigmele cu care eram obişnuiţi, prof. Eduard Pamfil a înţeles din primul moment importanţa noii concepţii. Mi-aduc cu emoţie aminte cum, după o lungă discuţie avutăcu el, a decis să-mi organizeze posibilitatea de a face o conferinţă. A doua zi am putut prezenta neuro- şi  psihocibernetică în faţa profesorilor facultăţii şi a unui mare număr de studenţi sub preşedinţia prof. Benetato şi, cu surprindere, am putut auzi un comentariu impecabil despre cibernetica sistemului nervos improvizat cu competenţăde prof. Pamfil. Am putut urmări, în anii următori, cum prof. Pamfil a inclus modelele sistemice şi informaţionale în teoretizările sale psihiatrice.”

Studenţii în medicină au putut asista către sfârşitul anilor ’50 la excepţionale prelegeri care invocau cele mai noi direcţii ale psihopatologiei, cum ar fi: etologia, deprivarea informaţională, personalismul, dimensiunea etico-spirituală a persoanei ce devine bolnavă psihic. O asemenea atitudine nu a trecut neobservată şi a fost receptată de oficialităţi ca un pericol. În toamna anului 1958, la fiecare curs, în primul rând nu stăteau studenţi, ci persoane special venite, inclusiv profesori ai Institutului, care notau cu asiduitate totul.

Activitatea de profesor la Cluj a fost întreruptă brusc în anul 1959. Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Unirea Principatelor, studenţii clujeni au manifestat pe străzi spontan, fapt neobişnuit pentru acele vremuri. Un mare grup s-a adunat în faţa casei lui Haţeganu, unde prof. E. Pamfil a ieşit la balcon, spunându-le câteva cuvinte 2 însufleţitoare. Atâta a fost de ajuns pentru excluderea sa din învăţământ, arestare şi intentarea unui proces politic. Chiar dacă nu s-a putut ajunge la condamnare (ulterior procesul a fost  considerat nul), prof. Pamfil a rămas trei ani în afara învăţământului, fiind exilat în nordul ţării (Siret) şi însărcinat cu organizarea unei mari unităţi medicosociale pentru handicapaţii mental. În anii ’61, politica oficială a MinisteruluiSănătăţii era orientată spre înfiinţarea unor astfel de unităţi, aşa cum au fost şi cele din Lugoj şi de la Păclişa-Haţeg. Dintre toate, cea organizată de prof. Pamfil avea originalitatea de a crea o comunitate între populaţia unui mic orăşel şi deficienţii internaţi.

În aceeaşi perioadă, prof. E. Pamfil a organizat în Bucovina o consfătuire pe teme de psihiatrie infantilă, domeniu în care ţinuse deja cursuri la Cluj, dar care nu era clar circumscris în România. Pe bună dreptate, domnia sa, alături de doamna Bagdasar şi dr. V. Ilea, pot fi consideraţi fondatorii psihiatriei infantile româneşti.

Reîntors, în anul 1962, la catedra de Psihiatrie a Institutului de Medicină Timişoara, prof. E. Pamfil a desfăşurat o activitate prodigioasă. În perspectivă, a introdus şi dezvoltat ideea cursului dialogat, care se caracterizează nu doar prin expunerea de informaţii, ci şi prin dezbaterea unor teme. Dimensiunea antropologică şi etică a psihiatriei a stat în permanenţă în centrul acestor cursuri-comentarii care au sădit în sufletul generaţiilor respectul faţă de această  disciplină medicală particulară.

Formarea unor noi generaţii de specialişti a fost o altă preocupare a Profesorului. Nici în acest domeniu nu a pus accentul pe cantitatea de informaţii predată, stimulând studiul propriu şi iniţiativa de gândire. Vasta sa bibliotecă, în care se întâlneau de la cărţi clasice la lucrări de artă, era deschisă tuturor, până când ea s-a subţiat progresiv. Dar Profesorul nu a regretat acest fapt, de vreme ce tinerii s-au instruit temeinic. A iniţiat  „călătorii de studiu” în echipă, cu membrii catedrei şi tinerii secundari, la Craiova şi Săvârşin, la Lugoj şi Oradea.

Nenumărate au fost manifestările ştiinţifice pe care Maestrul le-a organizat la Timişoara, Jebel şi Gătaia sau cele la care a participat toată ţara. Fiecare luare de cuvânt era un eveniment prin profunzimea observaţiilor şi comentariilor. Subinspiraţia şi patronajul Domniei sale s-au organizat în unele centre manifestări psihiatrice periodice, aşa cum au fost cele de psihoterapie de la Sibiu şi apoi de la Gătaia, cele de la Timişoara de psihiatrie socială şi psihopatologie clinică, cele de la Oradea de antropologie psihiatrică.

Un loc aparte în activitatea Prof. E. Pamfil a constituit-o îndrumarea doctoranzilor, pe această cale a influenţând profund psihiatria românească, stimulând-o să se deschidă spre variate direcţii. Printre doctoratele susţinute sub coordonarea sa se numără lucrări ce au tematică de ontologie şi cibernetică, de psihopatologie şi psihoterapie, de artă psihopatologică şi psihiatrie morală, lucrări în domeniul psihiatriei forensice sau legate de aria problematică a nebuniei în piesele lui Shakespeare.

Ambianţa psihiatrică din jurul Prof. E. Pamfil a fost totdeauna extrem de stimulativă.  Fiecăruia îi facilita manifestarea plenară a propriilor calităţi şi idei, favorizând astfel dezvoltarea unor domenii variate ale psihiatriei româneşti. Schimbul de idei, dialogul, prelucrarea informaţiei prin filtrul propriei personalităţi au fostregulile operei „maieutice” ale Profesorului nostru.

Cărţile de psihiatrie pe care le-a scris şi publicat (împreuna cu Dr. D. Ogodescu) privitor la Nevroze şi Psihoze au marcat definitiv orientarea antropologică a psihiatriei româneşti. Comentariul antropologic-teoretic pe care l-a dezvoltat ulterior, privitor la concepţia „triontică” a persoanei umane a deschis drumul unor meditaţii profunde care se cer şi în prezent reluate.

Profesorul nostru a sprijinit dezbaterile interdisciplinare atât în interiorul medicinii, organizând variate întâlniri între medicii psihiatrii şi nepsihiatrii (la Gătaia şi Jebel), cât şi dezbateri cu medicii generalişti. De asemenea a iniţiat şi  susţinut un extraordinar Cerc de discuţii interdisciplinare, care s-a desfăşurat peste 20 de ani în cadrul Clinicii Psihiatrice şi reunea intelectuali (mai ales tineri) din specialităţi extrem de diverse. Iniţial, acest Cerc a fost orientat spre cibernetică şi bionică, dezbaterile reunind matematicieni şi biologi, ciberneticieni şi psihologi, psihiatrii şi filozofi. În acest Cerc s-au reunit apoi şi artişti plastici (celebrul grup Sigma din Timişoara), muzicieni, critici de artă şi literaţi.

De-a lungul anilor a existat o perioadă de intense preocupări privitoare la epistemiologie, la logica ştiinţei şi  hermeneutică. În jurul anilor ’80 s-au stabilit strânse relaţii cu „Şcoala de la Păltiniş” a lui C. Noica, care a şi vizitat în trei rânduri cercul de dezbateri din Clinica Psihiatrică. Între anii 1985-1989 E. Pamfil a condus un Cerc de discuţii interdisciplinare centrat pe teme de psihiatrie juridică, care se desfăşura la Casa Universitarilor din Timişoara, având drept moderator pe Dr. Fl. Gâldău.

Prin E. Pamfil, Şcoala psihiatrică românească şi-a câştigat un profil antropologic ferm şi un binemeritat prestigiu în cadrul medicinii şi culturii româneşti. În România, orice psihiatru şi/sau intelectual se mândreşte dacă se poate numi elev al Profesorului Eduard Pamfil.

Un coleg de breaslă, psihiatrul Ion Vianu, scria în textul ce i l-am cerut pentruvolumul omagial apărut în 1996:

„A lăsat un fragment, scris în franceză, adesea reprodus, pe care îl reiau şi aiciîn traducere: „Am ajuns la vârsta zoologică a melcilor şi la tăcuta lor resemnare. Înainte de a deveni o cochilie îmi place să ascult – sau să cred că aud – în registrul de sus al orgii, într-o catedrală a omenirii tema simplă şi definitivă a sfârşitului nebuniei pe Pământ. Amin…”

Grave şi definitive cuvinte, atît de „pamfiliene”! Căci pentru el nebunia e o degenerare a sferei valorilor şi a visa  dispariţia ei (ca o sublimă utopie) însemna a imagina o lume sustrasă condiţiei terestre, paradisiacă, o lume pe care o putem asemăna cu viziunea cântului al treizeci şi treilea al „Paradisului” lui Dante, dominat de figura absolut luminoasă a Sfântului Bernard.”

Profesorul Eduard Pamfil a fost unul dintre iniţiatorii secţiei din Timişoara a Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă (AOS, devenită ulterior Academie) împreună cu sociologul P. Caravia, cu subsemnatul şi cu unii colegi de la Politehnică. Spre sfârşitul vieţii a fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale.

Spiritul său a dominat timp de decenii viaţa profesională a psihiatrilor din România, precum şi viaţa spirituală a Timişorii şi a unei bune părţi din ţară, ceea ce reprezintă un bilanţ mai important decât comunicările sale ştiinţifice şi cele câteva cărţi publicate.

Prof. Dr. Mircea Lăzărescu
Membru emerit al Academiei Române de Ştiinţe Medicale